Arhivă pentru Martie, 2009

astrală

Posted in poetry on Martie 31, 2009 by Daniela Voicu

te-am văzut

singur

cum răsari  pe

cerul clar

 

bătrân

nu pari istovit

şi te iubesc

aşa  bătrân şi complicat

azi te-am văzut

schimbat

 

nu mai eşti

astrul  meu

te-ai dăruit

lumii

încă mă mai orbeşti

Anunțuri

ultimul cuvânt -haiku(5-7-5)

Posted in haiku on Martie 30, 2009 by Daniela Voicu

ultimul cuvânt

 

cuvânt  suav  alb

vântul poartă ploaia în

speranţa de ieri

ai înflorit speranţă

Posted in poetry on Martie 30, 2009 by Daniela Voicu

 te-ai deschis în zori

te-ai deschis  apoi spre

înserarea  caldă

când spre apus florile se închid

ai înflorit speranţă 

nu te iert

Posted in poetry on Martie 29, 2009 by Daniela Voicu

pentru 

clipele răvăşite  cu aripi de îngeri

dăruite în zori

pe piscuri de idile  roz şi violet

cu vânt sărat şi  dorinţă de evadare

în eter…

nu te iert!

….. 

pentru buzele rătăcite pe pielea mea

udă de mare

răscolindu-mi

firea în focuri de mistere

şi mâinile modelând cenuşa

egoului meu într – o desăvârşită artă

nonconformistă…

nu te iert!

….

am vrut să uit uitarea

 rupând din tine

un sentiment ridat  încă sfâşiat de timp

 

…slab           pâlpâind     iubire…. 

şi nu te iert!

dăruieşte  dăruirea!

 

identificare

Posted in poetry on Martie 29, 2009 by Daniela Voicu

uneori

soarele a răsărit 

pe marea neclintită  bătrână

alteori din munţi albaştri şi tăcuţi

uneori am  deschis braţele

să zbor deasupra unui gând  transparent

să îmbrăţişez lumina 

să smulg din

raza lui un  atom de viaţă nouă simplă

 

….

nimic  uşor de pătruns

nu poţi pride soarele oricând

doar

 într-o dis de dimineţă de februarie…

tăcută şi plină de galbeni trandafiri

apoi dispare

 

 

identitate

pe mare

….departe

aproape de cer

când fericirea  purificată se contopeşte cu

nemurirea geniilor

munte….aceleaşi feţe…

altitudine la cota cea mai înaltă a viziunilor tale

alt soare

 

unde te-ai identificat tu cu mine?

,,complimente pentru viaţa de campion!”

de ziua mea

Posted in personals on Martie 27, 2009 by Daniela Voicu

de ziua mea

 

ploaie

petale de cireş

spulberate de vânt

aromat

 

parfumul tău pluteşte

amintire

pe buza mea

cuvântul a murit

o  geană de sclipire

mai pâlpâie  subtil

trecutul vrea să-nvie

urma mâinii tale

pe chipul meu  ridat

(dedicat sufletului  regăsit)

tăcere 25

Posted in prose on Martie 24, 2009 by Daniela Voicu

Alessandro a fost doar o cale de a fugi departe de lume. Ada era sensibilă, dăruind totul fără să ceară nimic în schimb, mereu fiind interpretată ca fiind falsă. Niciun bărbat nu a putut să accepte că e altfel, că este diferită, şi toţi s-au speriat fugind, sau refuzând să accepte realitatea. Sentimentele nu se măsoară în ,,iubesc mult „, sau „iubesc foarte mult”, simplu ,,te iubesc”, fară grade de comparaţie. Mult timp Ada a reflectat în ceea ce îşi doreşte de la viaţă…. ce contează în viaţă….ce este important în viaţă. Retragerea în Taormina a avut acest scop, şi s-a adeverit, înţelegând că Teo o iubeşte, dar fuge mereu, şi mereu… chemând-o şi alungând-o, aşa cum a acţionat de când se cunoşteau, încercând să o facă, să îl lase în pace. Două personalităţi tari, doi creatori, el crezând mereu că ea este în competiţie cu el, ceea ce nu era adevărat. Ea nu voia decât o complicitate totală, o fuziune a sufletelor şi trupurilor pentru o viaţă. Deja o implicase prea mult în viaţa lui, îşi deschisese sufletul, iar sub înfăţişarea de bărbat dur se ascundea un suflet atât de curat şi de minunat… ,,eşti unica femeie care m-a văzut aşa cum sunt, un creator…..”, ,, nu sunt minunat! dragostea te orbeşte! sunt normal, maturizează-te! Ada! Am nevoie de o femeie nu de un copil plângăcios!” Avea acest dar de a –i reteza aripile, la orice cuvânt al ei, considerând-o ca de obicei ,,imatură”.

O dimineaţă caldă, pentru iarnă…Soarele ca de obicei i-a dăruit mării nuanţe de roz-oranj, şi un miros puternic de dor de viaţă, o dimineaţă care te face, să ai curaj să mergi mai departe, să lupţi, să fii puternic. Ştia că a greşit fiind sinceră cu el, avea atâtea feţe pe care putea să i le arate, dar a considerat că trebuie să fie ea, reală şi nu o femeie falsă. S-a îmbrăcat în grabă şi a coborât pe faleză. Trebuia să decidă azi. Paşii ei au lăsat primele urme adânci si tăcute pe nisipul umed fără nici un rid, se simţea ca fiind pe un pământ nou, cu un nou început. ,,…ai nevoie de cineva matur care să te înţeleagă….ai nevoie de mine….maturizează-te….ai nevoie de mine Ada…..” cuvintele lui răsunau puternic cu fiecare val adus la ţărm…. ,,trebuie să îl văd, aşa putem discuta altfel”. Astăzi trebuie să plec. Astăzi trebuie să-l văd…. Nu a trebuit prea mult ca să reflecteze, ştia că îl pierde dacă nu acţionează. Iar plecarea lui în diferite misiuni, îi punea viaţa în pericol. Azi era momentul să actioneze. Azi are putere să îl înfrunte… ,,tu eşti un titan departe de mine, iar cu mine eşti o păpuşă”. Trebuia să se lămurească încă o dată. A alergat ca şi cum era ultimul drum pe care trebuia să-l parcurgă, abia respirând . Alessandro era pe terasa din faţă vilei, privind-o speriat cu mâna pe pistol,gata pregătit să înfrunte inamicii.

-Alessandro! trebuie să plec, acum, acum…

-Ce se întâmplă? Cine te urmăreşte?

-Off, Alessandro, tu şi mafioţii tăi…. trăim în secolul 21, lasă naibii apucăturile astea de anii 40!

– Unde crezi tu că pleci?aşa pur şi simplu? Oamenii de aici au nevoie de tine, nu întelegi…eu am nevoie, copiii cărora le-ai adus speranţa în suflet au nevoie de tine.Lumea e buna aici. Aici te regăseşti… Ada , nu trebuie să mă părăseşti…

-Alessandro, nu te părăsesc, merg pentru o reglare de conturi, clar? E viaţa mea. Am venit voluntar aici şi tot voluntar plec. Eu nu sunt Maria! Eu nu sunt nevasta ta! Înţelege!Ştiu ce am de făcut, cel puţin tu mă crezi matură… – Ada, Teo nu te vrea, nu te iubeşte, nu te iubeşte! spuse ţipând apucând-o puternic de braţe.

-Alessandro, mă răneşti, dă-mi drumul, te rog….